Este cea pentru care „statul”, letargic în general, aflat de ani buni într-o comă indusă și ținut în viață de aparatele marca „taxe și impozite mărite” made in România, se ridică din patul de spital și își îndreaptă degetul scheletic, cu colții la iveală. Nu înspre problemă, ci înspre cei care o indică.
Vasile Dale, unul dintre puținii care au pus Maramureșul pe harta presei relevante la nivel național, e persecutat astăzi sub privirile unei națiuni, nu a unui județ sau a unui oraș, pentru că are curajul să facă ceea ce mulți dintre cei care avem legătură cu acest domeniu al jurnalismului am uitat. Să caute adevărul ascuns în spatele comunicatelor de presă redactate sub potcoava șefilor de instituții posesori de vile și bolide, din salarii de bugetari. Să ofere încredere și voce acelora care pot să facă legături între politic și cei din umbră, numiți, cu anatemă, de către cei îndăstulați, „dușmanii poporului”. Pentru jurnaliști și public: surse.
Să ai tupeul de a demara o investigație jurnalistică, aparent firescă, privind tăierile ilegale de lemne, anchetele la comandă și abuzurile din justiție, îți pot fura libertatea. Pe scurt, asta se întâmplă astăzi în cazul colegului nostru care, deși nu are o calitate oficială într-un dosar, e obiectivul principal al unor procurori și milițieni dornici să demonstreze că au pumnul suficient de mare încât să astupe gurile celor dificil de îmblânzit. Și asta doar pentru că refuză să indice, cu nume și prenume, ultimele slăbiciuni ale unui sistem-mafiot bolnav moral și sensibil la adevăr: sursele.
În mâinile celor care pot sau nu să o aplice, legea nu mai e scut, ci sabie. Una al cărei tăiș nu mai diferențează vinovații de nevinovați și se transformă la fel de ușor precum interpretarea paragrafelor în sala de judecată. Iar acești indivizi sunt pregătiți să o reinventeze împotriva tuturor celor care nu au același model de Lexus (pentru că presa adevărată este și va rămâne cea mai modestă dintre puterile statului, sau ce a mai rămas din ele), nici aceleași vile și case de vacanță construite din lemnul masiv dat dispărut în pădurile din Maramureș.
Doar că, precum ulciorul, nici lemnul furat și nici cei care îl poartă nu ajung la nesfârșit la mal. Câteodată, e suficient ca cineva să dea tonul.
Adrian Barbur-Somay
